• 24 octombrie – 23 august

    by  • October 30, 2011 • Jurnal cultural

    reduta. eveniment comemorativ.

    ajung în sală. 15 persoane maxim. pe scenă, cîteva mese, vreo 8 scaune. în fața meselor două vaze cu flori. flori destul de sălbatice. multă verdeață, ferigi, se văd și vreo 3 capete de crizanteme. în spate, tot pe scenă, sunt desfășurate două bucăți de pînză roz, pe care sunt prinse cu bloduri cîte o fundă mare, mov. alte două funde ornamentează extrem de retro cele două boxe.

    doamna care prezidează adunare dă semnalul de începere. nu se aude ce zice. i se aduce un microfon, pe care ea îl refuză mai întîi, stîrnind indignarea unei cucoane cu părul tapat și cu niște cercei mari, cu clipsuri și cu o perlă mare (imitație/ de fapt o mărgea mai mare și gălbuie. sau poate or fi fost chiar perle autentice??) cucoana, pe la vreo 65 de ani, strigă să se folosească microfonul pentru că nu se aude. deși, dacă se face liniște în sală, se aude. se prezintă pe scurt motivul pentru care ne-am adunat cu toții aici. încep să am senzația unei serbări de pe vremea lui Ceaușescu.

    se ține o cuvîntare cam lungă și plictisitoare rău, ceva cu altamira. se trece la următorul purtător de cuvînt. acesta vorbește scurt, cu miez, cu umor și face o lectură scurtă dintr-o piesă de teatru. am omis să spun că și el renunță la microfon, ceea ce o indignează la culme pe cucoana din fața mea: nu se aude, acustica acestei săli este foarte proastă. cel care recită nu o aude și își continuă declamarea. cucoana nu mai îndrăznește să spună nimic, dar face gesturi largi către microfon.

    am omis să spun că, în tot acest timp, e o doamnă cu o bluză verde, care se foiește pe scaun, se ridică, vorbește cu vreo 3 fete de vreo 10, 12 ani. n-are importanță că cei de pe scenă creează un moment artistic. la un moment dat, dispare. cucoana obsedată de acustica defectuoasă a sălii nu a încetat să facă semne spre microfon. se termină cu recitatul. urmează un moment artistic, pentru care s-ar părea că nu mai e timp – după cum spune persoana care a inaugurat evenimentul – dar, haideți dacă tot ați venit. și se urcă pe scenă, în aplauzele furtunoase ale doamnei cu bluza verde, una din fetițele din sală. ia microfonul, muzica bubuie și începe să cînte o melodie a la Mihaela Runceanu. cucoana cu acustica își astupă urechile, spunînd că muzica asta o surzește și că așa ceva este inadmisibil. după modul relaxat în care ține microfonul, e clar că puștoaica nu va renunța la el. eu mă fac mică de tot în scaun, în timp ce mă zguduie hohote de rîs. nu văd nici cea mai mică urmă de coerență în tot ceea ce se întîmplă aici.

    se termină melodia, un domn din spate aplaudă puternic și strigă: bravo, fetițo! adevărul e că performarea muzicală nu a fost rea, dar nu a avut nici cea mai mică legătură cu ce se întîmpla pe scenă. fata coboră în ropotele de aplauze ale doamnei cu bluza verde și ale domnului care a aclamat-o. urcă pe scenă o domnișoară ceva mai mare, care se așază la pian și începe cîntecul al cărui refren este je t’aime. iar mă zgudui de rîs. pare teatrul absurdului. de fapt, dacă stau să mă gîndesc bine, chiar sunt la teatru. cucoana cu acustica este revoltă la culme, domnișoara de la pian a terminat cîntecul, domnul din spatele meu repetă felicitarea verbală de mai devreme și, după o ultimă recitare, serbarea ia sfîrșit. nu de alta dar urmează o altă manifestare pe scenă.

    n-am mai stat să o văd și pe asta. pe drumul către ieșire am auzit-o pe cucoana cu cercei cu perlă cum se plînge că acustica sălii este foarte proastă, sunetul neajungînd de pe scenă la spectatori.

    o fi, că prea zicea cu patos…

    ps. par-ti-dul cea-u-șes- cu ro- mâ-ni-i-a…