neaţa.

ninge.

cineva m-a întrebat azi dacă este adevărat că, dacă te uiţi direct la ei, americanii te salută. da, aşa e. mergeam spre mare pe plajă în Santa Monica (da, după cum spuneam, la noi în California şi mă uitam atent la un tip care venea de pe plajă, ţinând agale placa de surf. m-a salutat zâmbind. da, californienii sunt mult mai degajaţi decât restul americanilor. da, peste tot în state se zâmbeşte. da, zâmbetele sunt de suprafaţă şi nu din inimă. (cine naiba mai zâmbeşte din inimă azi? şi, ce să faci cu un astfel de zâmbet??) da, depinde largheţea surâsului de bunăstarea materială. în California se zâmbeşte total dezinvolt. poate soarele, poate seninul impecabil, poate faptul ca este unul din cele mai bogate state din … state. da, în phila zâmbetele sunt ceva mai reţinute şi mai din vârful buzelor. da, se zâmbeşte şi eşti automat întrebat: “how are You today”. şi tu trebuie să zâmbeşti şi să răspunzi “fine” sau să pui aceeaşi întrebare la rândul tău. altă variantă de răspuns nu se concepe. eu am vrut în toată america să răspund la întrebare de-adevăratelea, să spun ce fac şi cum stă toată treaba. da, m-a oprit de fiecare dată. da, zâmbetul.

azi voiam să vorbim despre hoover dam şi despre zabriskie point.  

dar ne-a oprit zâmbetul. paravan. apropo de paravan:

Comoditate – Marin Sorescu

Ma batea prea tare soarele,
Si te-am pus in geam
ca pe-o hirtie albastra.

Ma batea prea tare gindul,
Si te-am pus
In dreptul fruntii,
Ca pe-o icoana
Facatoare de minuni.

Ma batea prea tare moartea,
Si te-am pus in dreptul inimii,
Ca pe-un paravan
De dragoste.

Acum, ca pleci,
Ma vor disputa cu o furie inzecita
Soarele, gindul,
Si moartea.

Ca pe Homer
Cele sapte cetati.