nu m-am topit de extaz citind “Invitaţie la vals”, dar îmi aduc aminte de fascinaţia trezită de “Elevul Dima dintr-a şaptea.” asta în cazul lui Drumeş. de asemenea nu m-a prins cine ştie cât “De două mii de ani”, dar m-a pasionat “Oraşul cu salcâmi.” Mihail Sebastian mi-a venit în minte dată fiind lectura autobiografiei Cellei Serghi, o altă carte care mă incită la lectură.

În “Invitaţie…” şi “De două mii de ani” se teoretizează cumva prea mult, se despică firul în patru (şi de câte ori nu mi s-a făcut mie această observaţie), prea se analizează sentimentele, prea sunt puse sub lupă. pe când în celelalte două cărţi se trăieşte. fără prea multă filosofie, fără tendinţe de raţionalizare, fără dorinţa de a se găsi răspunsuri.

cred că e din nou aceeaşi sciziune în ceea ce mă priveşte: opţiunea pentru a trăi, în defavoarea variantei: a vorbi despre a trăi este cât se poate de categorică. deşi însuşi discursul meu actual poate să genereze un pic de confuzie.

în fine, cine seamănă vânt, culege … frunzele care au căzut din copaci. bune şi ele.