• descriere după peisaj

    by  • January 29, 2011 • Jurnal crochiu

    se poartă vintage și încă la nivel înalt. natural. mai precis: nivel înalt natural. încă ambiguă exprimarea? bun.

    pozele romantico-perimato-desuete cu iarna la țară sunt absolut remarcabile atunci cînd se observă pe viu. din condițiile de confort create de tehnologie – a se citi din mașina cu ventilație pornită pentru asigurarea unui climat optim – citesc cu interes indicația dată de termometru: -19 grade afară și îmi arunc privirea de jur împrejur. copaci fără nicio frunză, cu crengile subțiri, îmbrăcați în chiciură ca o mînă surprinsă protejato-expusă într-o mănușă de … fier, nu de catifea :) , ci de dantelă destul de plină. casele mici, pierdute pe ici pe colo, cu hornuri pe care ies fuioare de fum care rămîn apoi neclintite în gerul de afară, neștiind parcă ce să facă mai departe. copaci învăluiți în aura de gheață. case învăluite într-un pic de ceață cu fum. totul pe un decor impecabil de alb albastru – alb la nivel terestru, albastru la nivel ceresc. și un soare generos, care mă duce cu gîndul la călătoria din Valea Morții, Arizona, Nevada, cînd vedeam același soare generos și plin, pe același albastru greu, în timp ce eram la fel de protejată de tehnologie. doar că atunci afară erau 40 de grade peste 0.

    carevasăzică o diferență de doar 59 de grade. :) să mai spună cineva că nu trăiesc extrem.

    din interiorul mașinii cîntă cu foc pasărea colibri: „hei tramvai, cu etaj și tras de cai.” ca să nu mai zic de „canarul galben” și de pittiș recitînd înfrigurat: „sunt tînăr, doamne. vinul mă știe pe derost.”

    și eu stau învelită în aura mea. voodoo people, bob marley. și degust peisajul de iarnă ca pe un vin bun.

    iarna asta se poartă vintage. adică ea, iarna se poartă așa.