M-a deranjat scoaterea din scenă a lui Mâşkin. Trimiterea lui la sanatoriu. A venit în lume/ societate, a demonstrat că e altfel, a zis ce avea de zis, nu avea cum/ unde să se adapteze, şi-a epuizat rolul şi a plecat. Înapoi în cutie.

Am rămas cu aceeaşi senzaţie pe care am avut-o când Tolstoi o trimite pe Karenina fără milă sub roţile trenului. Şi apoi îl regăsim pe Vronski la ceva timp de la nefericitul eveniment. Şi gata…

Probabil că o parte din frustrarea resimţită a apărut şi datorită faptului că Mâşkin este cumva …. evanescent. L-aş fi vrut prezentat mai amplu, mai concret (nu mă refer la amplitudinea şi concreteţea personajului, ci, punctual, la amplitudinea şi concreteţea prezentării/ prezenţei prinţului în roman). E ca şi cum Dostoievski umblă cumva cu mănuşi atunci când e vorba de prinţ. Remarcabile din punct de vedere scriitoricesc poveştile din poveste, personajele care populează paginile romanului, scenele ai căror protagonişti sunt, dar prinţul e cumva totalmente palid, deşi neepuizat ca personaj.

Ce-aş fi vrut? O soluţie măiastră. E clar că prinţul nu se potriveşte în societatea noastră. Şi atunci variantele sunt: ori să fie lăsat în lume şi nivelat de lume/ societate, ori să fie scos din joc. Scriitorul alege calm a doua variantă. Previzibilă. Iar eu tânjeam după o a treia variantă: lăsat în lume, dar păstrându-şi identitatea. Că nu degeaba e prinţ.