e foarte simplu să fii de capul tău, adică singur. faci ce îți convine (fără compromisuri), cînd îți convine. nu dai socoteală. nu ai grija celuilalt/ celorlalți. bine, ești atent probabil să nu lezezi lumea, dar asta e cumva o opțiune generală și destul de vagă. e mult mai complicat cînd încerci chestia cu perechea/ relația/ conviețuitul în doi. pentru că tu vei vrea să faci în continuare ce te taie pe tine capul. dar se poate ca ceea ce vrei tu, să fie în contradicție cu ceea ce vrea celălalt sau chiar să îl lezeze. și atunci tu poți să te comporți ca și cum ai fi în continuare singur spunîndu-i celuilalt: îți convine, nu-ți convine, asta e situația! sau poți să începi să vezi și alte lucruri și să jonglezi cu ele ca să ajungi să te schimbi, în sensul de îmbunătățire. de bună voie și nesilit de nimeni.

adică nu cred că sîntem cu cineva doar ca să ne fie mai bine și mai comod. (pentru că cel mai bine și mai comod ar trebui să ne fie tot cu noi înșine; cu sinele nostru conviețuim constant și neîntrerupt din momentul în care am apărut prin zona numită viață). sîntem cu cineva ca să vedem lucrurile altfel decît le vedeam cînd eram singuri. e vorba și de lucruri exterioare, dar mai ales de cele interioare. spre exemplu, eu am impresia despre mine că sînt foarte tolerantă. vine celălalt și el are de gînd să facă ceva ce mie mi se pare inutil și mai ales ceva ce nu intră în aria mea de toleranță. ce fac? o las baltă? fac și eu ce-a făcut tata? sau constat că toleranța mea cea mare este de fapt a accepta doar ceea ce îmi convine mie? (halal toleranță, fie vorba-ntre noi).

celălalt e oglinda noastră care ne face să ne vedem cum sîntem mai ales atunci cînd noi avem senzația că sîntem cu totul altfel: aproape invariabil mult mai buni, mai deschiși, mai onești, mai frumoși. putem fi siguri că atunci cînd ne uităm la ridurile celuilalt ne uităm la ridurile noastre. și cînd dăm de nervii și de exasperarea celuilalt, contemplăm proprii noștri nervi și propria exasperare… destul de greu digerabil, nu?