Cultura cârciumii. A birtului, a barului, a restaurantului. Un concept care mi-e totalmente străin. Iar ţie fatalmente familiar.

Masa de pe terasă era mică, pătrată, acoperită cu o faţă de masă de culoare verde. La diversele pete de pe ea s-a adăugat una proaspătă de la sucul de portocale, vărsat din neatenţie. Scaunele aveau picioare subţiri, metalice, de un negru mat şi tapiţeria din vinilin negru, ieftin, cu găurele. Echilibrul pe un astfel de scaun era destul de precar. Deasupra terasei tronau nşte umbrele mari, albastre, pătrăţoase, care urmau să protejeze de ploaie sau de soare. Prin fanta formată de alăturarea a două umbrele, scăpase o rază de soare jucăuşă, care te făcea să te încrunţi şi să clipeşti des.

Sub picioarele meselor era o mochetă tot verde, dar de un verde mai deschis decât cel al feţelor de masă. Probabil se dorea imitaţia unui fel de gazon (aflat într-o stare decadentă).

O pată de culoare în contextul cromatic stângaci – o tufă mare cu flori multe şi foarte galbene.

Când m-am îndreptat spre ieşire, după ce am aflat că berea cea mai rece se află ultima pe rândul de bere din frigider (chestiune de altfel foarte logică, dar care nu îmi trecuse niciodată prin cap), am constatat că mocheta respectivă nu avea doar un rol imitativ, ci şi unul funcţional, acela de a acoperi cât de cât denivelările serioase ale solului.

Nu de pace