sînt momente (puține) cînd ne simțim doriți, adorați, adulați, poate chiar iubiți. sînt momente (mai multe de data asta) cînd sîntem coborîți de pe socluri și puși peste niște mileuri. și poate o gospodină mai șterge praful care s-a așezat peste noi. dacă nu, ne îmbîcsim pe post de obiecte decorative prăfuite. ne uităm cu jind la soclu și ne gîndim la ce bust fain întruchipam în zilele de glorie. oftăm și strănutăm apoi din cauza prafului. și nu mai avem tupeu să fim decît un obiect mic, cuminte și obosit peste un mileu.

nu sînt un obiect de decor. nu voi fi niciodată un obiect de decor. nu voi fi niciodată un obiect. dacă voi nu mă vreți, aveți măcar tupeul de a o spune în față. nu de a da patetic de înțeles. îmi permit să suport adevărul, indiferent care este el. n-am nevoie de milă, de firmituri cerșite și oferite în silă. n-am nevoie de scuze, de motive și de pretenții. e suficient că nu mai sînt dorită. nu sînt obiectul de pe mileu sau borcanul din beci, de lîngă borcanele cu zarzavat.

sînt om. cu demnitate, cu cuvînt, cu suflet. pe care țin să mi le păstrez intacte.

“iubirea noastră a murit aici. tu frunză cazi, tu creangă te ridici.”