Oare este mai uşor să te ridici în picioare pe un motor în mers – să zicem – decât să spui ceea ce ai spus că vei spune? Să faci ceea ce ai spus că vei face? În covârşitor de multe cazuri, răspunsul este da. E mult mai uşor…

Acuma, încerc de zor să găsesc circumstanţe atenuante. Nu de dragul persoanelor implicate în astfel de activităţi. Ci de dragul meu. Mai precis, am zis că vreau să mă dezic de obiceiul de a judeca (încă nu în sensul de a gândi, ci doar de a emite judecăţi de valoare ) ori, dacă m-a enervat o anume situaţie, asta s-a întâmplat pentru că nu mi s-a părut normal comportamentul persoanelor implicate, adică eu nu aş fi făcut niciodată aşa ceva, dar asta înseamnă automat că am judecat, sau că i-am judecat, considerând ne-moral, ne-etic, ceea ce s-a întâmplat. Aşa că, pentru a mai atenua din neplăcerea produsă de a nu fi pus în practică dezicerea cu pricina şi pentru că enervarea care m-a cuprins nu a putut fi ignorată, am început să caut diverse subterfugii: a se citi circumstanţe atenuante. Şi da, este foarte posibil ca lucrurile să iasă aşa, atunci când o persoană vrea să mulţumească pe toată lumea. Deşi acest lucru este clar imposibil. Iarăşi problema bunei intenţionalităţi şi a rezultatelor discutabile, ca să nu zic reprobabile.

Nu trebuie să mulţumeşti pe toată lumea. E o risipă energetică enormă şi doar atât!

Ce cuvinte mari

Şi poate că nu ar fi fost o chestiune percutată acut, dacă nu ne-am fi întâlnit şi fiecare urma să îşi joace rolul de „nu s-a întâmplat absolut nimic”. Păi, ba da, s-a întâmplat. Putem admite chestiunea asta şi să ne comportăm ca atare.

Sau nu