„cînt fără să-mi pese/ că e cineva să m-asculte/ îmi place doar toamna/ cînd umblu prin frunzele multe/ visez o iubire cum n-a fost și nu e/ deși tot mai rece și singur cărarea mă suie”

oameni pe care îi întîlnești și cărora nu ai ce să le spui. oameni care nu îți mai spun nimic.

„îmi aduc aminte de-o poveste veche/ cu iubirea noastră/ mai știi cum era?”

și dacă din povestea aceea nu a mai rămas nimic… și dacă din toate poveștile nu rămîne nimic. oare am fost degeaba de poveste?

a trecut timp. văd acest lucru pe fețele multora. îi regăsesc cuminți, obosiți, plictisiți, cu multe riduri. e clar că și peste mine a trecut același timp. dar poate e oglinda mea user friendly sau fac minuni cartofii aplicați pe cearcăne dar eu mă văd tot ca la douăzeci și un pic. și mă comport ca atare, mi se spune…

mă simt cam vintage, să spun drept.

și ducu nu face altceva decît să îmi consolideze simțămintele:

„nu am cer, nu am cuvinte/ ochii mint și gura minte/ unde-s cîntecul și harul/ care îmi umpleau paharul”

„tu să mă ierți de tot ce mi se-ntîmplă/ că ochii mei sunt cînd senini cînd verzi”

nu, nu am ochi verzi. căprui. de cățel cuminte.

ay lăv yu. cum scriam în caietele de amintiri.