• X de săbii

    by  • February 25, 2013 • Jurnal de zi cu zi

    ploaia cădea fină și imperturbabilă într-o țară părăsită, pe un drum părăsit. un corp părăsit încerca zadarnic o conexiune cu un suflet care rătăcea. se încercaseră deja toate cuvintele care ar fi putut ajuta/ remedia/ consilia/ de-voodiza. din păcate nu ajutase nici măcar unul, așa că acum, toate cuvintele zăceau părăsite în singura chestie vie din vidul dimprejur: ploaia. și atunci a venit agresivă, dominatoare și atotstăpînitoare tăcerea. tăcerea pe care o uram cel mai mult, fiindcă nu era o tăcere confortabilă și comodă, ca o plăpumioară în care să te alinți satisfăcut. era o tăcere grea, sumbră, apăsătoare. era o tăcere cu umbre și cu fantasme, cu duritate, plină de înțelesuri tenebroase pe care nu le puteam însă desluși nici în ruptul capului. tăcerea a învăluit universul părăsit sub acoperămîntul negru vinețiu și nu s-a mai dat dusă. n-a îmbunat-o nimic. n-a convins-o nimic să plece. era acolo. punct. ploaia cădea imperturbabilă adîncind nisipurile mișcătoare, redimensionîndu-le sub formă de noroaie mișcătoare. mai ieși dacă mai poți. la un moment dat a renunțat să mai încerce. game over.